Copiii NU apartin parintilor!

Ci lor insusi!

Se spune ca ei ne aleg sa le fim parinti, sa-i crestem in functie de nevoike lor si sa-i ghidam sa ajunga unde isi doresc in viata. Sint convinsa ca vin si cu cite o lectie pentru fiecare dintre noi. Dar asta nu presupune sa ne traim viata prin ochii lor, sa ne realizam visurile neimplinite prin ei sau sa recuperam ceva din ce n-am facut la timpul potrivit, facindu-i datori sa ne ofere bucati din viata lor.

Nu e corect sa-i impovaram cu fricile noastre, cu sentimentele noastre de vinovatie poate exact in momentele lor de rascruce, cind ei ar trebui sa fie primul plan, sa simta ca doar ei conteaza si ca sint, intr-adevar, cele mai importante fiinte macar pentru parintii lor.

Generatii dupa generatii s-a mers in tandemul asta nefericit, in care copiii (deveniti adulti intre timp) erau nevoiti sa ramina linga parinti si nu erau lasati, pare-se, sa-si creasca proprii copii- dar fara regrete pentru ca oricum aveau sa-si creasca nepotii. Cind se rupe lantul asta traditional se creeaza o drama, e mai ceva ca marea Schisma acolo. Copilul care indrazneste sa rupa visul parintelui devine rebelul nerecunoscator si intreaga familie din spate sufera. Vorbim despre copilul trecut acum mult de adolescenta chiar, intrat de ceva timp in perioada adulta, pe care nu si-o poate recunoaste decit siesi.

Eu mi-am tratat copilul cu respect din prima zi si am tinut cont de nevoile lui. I-am vorbit de cele mai multe ori ca unui om mare, chiar si atunci cind el scotea doar sunete si parea ca se uita in ochii mei sau pe pereti pierdut in astrofizica sau energii nucleare. Si usor usor primesc la schimb acelasi respect neconditionat, fara sa simt ca eu sint aia mare si ca merit, by default.

Nu, nu consider ca am facut sacrificii pina acum, am ales constient sa-mi petrec alaturi de si cu el ultimii trei ani. Poate am luat decizii si in functie de el, viata de femeie si de cuplu se schimba, nu are cum sa ramina la fel- se vede fizic, numeric vorbind! Sau poate vor fi si sacrificii, dar ultimul lucru pe care ma gindesc sa i-l reprosez ar fi acesta. Sau deja traditionalul "cite am facut eu pentru tine"!

Stiu sigur insa ca nu, nu visez sa-mi cresc nepotii la batrinete! Sint atit de impacata inca de pe acum sa avem vieti diferite, familii distincte si cai care sa se intretaie firesc, natural, la momente potrivite, fara sa ne inghesuim unii peste altii. Visez sa ma plimb si sa vad lumea, alaturi de sot sau de prietene, cum mi-o fi norocul dictat de Sus!

4 generatii

Multumesc parintilor mei si celei care m-a crescut ca ma invata zi de zi in ultima vreme care-i treaba cu respectul reciproc, mai ales ca mi-am amintit de curind si virsta mea din buletin. Acus se schimba iar:) Desi in generatiile trecute se vorbea de faptul ca raminem copiii parintilor pina la final, eu zic ca trebuie sa mai si evoluam si sa ne tratam respectuos, ca de la adult la adult!

40+

Nu, nu ma refer la virsta. Ci la saptamini!

La mine timpul se masoara in zile in perioada aceasta, zile care trec cam greu, odata ce termenul pentru finalul de sarcina a fost depasit cu gratie. Si nu ma refer aici doar la faptul ca nu pot dormi noptile (cica sa profitam, acu pe final, ca ne asteapta o perioada grea de nesomn. ha!), ca nu pot respira, ca merg ca un pinguin care nu stie sa danseze si ca abia ma stau in pozitie sezut. Noooo!

 

Stresul meu cel mare esteeeee:

Iata ca m-am incapatinat eu vreo 8 luni de ecografii si trucuri babesti sa nu aflu sexul copilului, am rezistat tentantiei de a-mi tortura sotul sa-mi spuna (caci el a complotat cu medicul de la imagistica si a aflat ce vom avea pe la jumatatea sarcinii), fatul s-a razbunat un pic si nu mi-a aratat niciodata fata decit semiprofil, dar cita rabdare sa mai am si eu?! Si cu numele este mare problema, dar vom stabil la momentul potrivit, cind se va hotari sa ne salute cu cel mai ascutit plinset, scos dupa prima gura de aer.

Pe bune acu, am cumparat numai haine neutre, majoritatea albe, cu imprimeu discret, ma si deprim usor cind ma uit in dulapior si am tot asteptat momentul sa colorez garderoba indata ce printul sau printesa va veni acasa. Dar probabil si din cauza apelativului folosit, se lasa asteptat(a).

Sa nu mai zic de faptul ca mai mult decit de nasterea naturala, mi-e teama sa nu le suprapun copiilor zilele de nastere. O fi vreo sarbatoare in familie de ii tot concepem cam in aceeasi perioada, dar parca tot as vrea ca ei sa nu se simta... gemeni:) 

 

Sex, ananas si vinete. Cam asta am retinut din ultimele articole citite, ca mi-ar fi de folos pentru inducerea travaliului. Aaa, si poate ceva picant (inca oscilez intre mincare cu specific indian si KFC). Dar la ce reflux am in seara asta dupa o felie amarita de pepene rosu, ma gindesc serios sa incep in ordinea de mai sus.

Acum ridem, glumim, dar promit sa mai am rabdare, sa nu ma sperii luni la eco cind medicul imi va spune ca bebe bate spre 4 kg, sa incerc sa nu mai conduc prea mult masina si sa stau mai linistita pina cind o fi sa fie. A, si cica sa ma eliberez de stres. As mai avea sa-i zic vreo citeva lui... si lui..., dar hai, fie, treaca de la mine, incerc sa fiu zen.

Dragul meu copil, te astept ca si cind! Nici fratele tau nu prea mai are rabdare si se razbuna pe mine. Hai la joaca:)

In asteptarea noii aventuri

Doamne, ce-i cu pledoaria asta pentru cezariana pe toate drumurile, la cerere, cu programare ca la dentist? Dar nu imi scot o masea stricata, la naiba, imi astept copilul perfect sa facem cunostinta pe lumea asta!
Da, am o prima nastere soldata cu cezariana la cald, pe care o regret prin toti porii! Eram deja la al cincilea medic, mi-am pus toata increderea in dinsa si nu am mai cerut alte pareri. Desi ar fi trebuit! Putem cauta si zece doctori daca trebuie, pina sa ne fie bine! Acum, in prag de a doua livrare, m-am setat pe naturala, dar cunosc riscurile foarte bine si sint impacata fie ce-o fi!

Dar de ce deodata lumea mamicilor s-a impartit in doua tabere clar distincte, unele pro nastere naturala, alte pro cezariana, fara cai de mijloc, fara drept de apel, fara sa mai existe posibilitatea unor discutii libere si deschise?

Eu nu fac lobby pentru niciuna dintre variante, deocamdata oricum cunosc doar un fel din cele doua experiente. Nu condamn pe nimeni, le respect pe femeile care isi pot asuma deciziile, dar sa fie ale lor, am prietene care impartasesc alte crezuri decit ale mele. Dar vreau sa argumentez de ce nu cred ca operatia de cezariana e cea mai buna alegere daca nu exista vreun motiv serios care sa tina de sanatatea mamei sau a copilului. Cel putin asa a fost la mine:

- rahianestezia, pe care am simtit-o prima oara in viata, m-a dus in prag de atac de panica

- sa-ti vezi picioarele ridicate in aer, doar ca sa te asigure ca le mai ai, desi nu le simti, iti creeaza o stare cel putin ingrijoratoare

- copilul mi-a fost smuls practic din mine, fara sa simt firescul desprinderii noastre. Sint de parere ca asta a dus la niste bube in capul meu, tratabile in timp ce-i drept, dar nici copilului nu i-a fost prea bine, caci ei chiar au nevoie de trauma si stresul nasterii

- in sala de operatii am fost singura, printre straini, caci na! e cimp steril si e interzis oricaror alte persoane din afara

- abia mi-am simtit copilul obraz in obraz dupa care mi l-au luat fara sa stiu ce se intimpla si m-au adormit sa ma coasa

- in urmatoarele ore am stat pe hold in terapie si cu chiu cu vai, cu insistente mi s-a adus bebelusul doar de doua ori. Dar gata hranit, desi era bine cunoscuta dorinta mea de a fi alaptat exclusiv. Am omis sa precizez ca am nascut intr-un spital privat, de aici si "pretentiile" mele aproape nejustificate, nu?!

- atacul de panica a continuat si in terapie, caci tot trageam de flescaiturile de picioare doar doar oi incepe sa simt ceva

- doare ca naiba! doua saptamini am mers cocosata si mi se facea rau constant de la statul in picioare, de la plinsul "inexplicabil" al copilului, de la greutatea lui bebe etc

- a fost foarte complicat sa-l manevrez pentru pozitionarea la sin

- muschiul ramine unul taiat, n-o sa se mai recupereze vreodata, cicatricea nu e neteda, ci plina de aderente (ca am fost "incapatinata" sa tin in brate botul de 3 kile jumate si uite asa ne-am stricat unul pe altul), zona ramine meteo sensibila

- de lactatie.. nu ma pling, ba chiar a fost si peste, cu o furie a laptelui instalata de cum am ajuns acasa.

- ingrijirea operatiei e un chin si timp pierdut, cind ai asa putina vreme pentru tine cind bebe doarme! Ai putea, de exemplu, sa... dormi si tu, mama ce esti, in timpul asta, in loc sa-ti oblojesti rana!

Din pacate, decizia pentru felul nasterii a fost luat de medic, mi s-a inclestat gura la momentul cu pricina, chiar daca aveam pregatit mare parte din tot tacimul: membrane nu fisurate, ci rupte de-a binelea, travaliu de vreo sase ore, restul de col si dilatatie nu stiu prea multe ca nu s-a mai sinchisit sa evalueze. Probabil a facut-o pentru bani, caci motivul invocat nu reprezenta niciun pericol pentru copil cu aceste date ale ecuatiei. Dar asta a fost, nici nu vreau sa ma mai gindesc! Am schimbat doctorul pentru a doua sarcina, fireste!

Ideea e ca sint de parere ca mama, doar mama are dreptul sa aleaga, ea isi cunoaste corpul si poate, deja, copilul! Nu trebuie sa se lase influentata de nimeni- nici de alte mame, nici de specialisti de parinteala, nici de asistente, nici chiar de medici, daca sanatatea/viata amindurora nu este pusa in pericol! Trebuie sa se gindeasca la mult mai multe aspecte decit la "confortul" de moment (daca putem numi confortabila vreo operatie). Da, nu mai e stresul, asteptatea, emotia, induratul greutatii pina la termen (caci da! e fooooarte greu de dus, dormit, mincat, respirat, mers etc dupa 38 de saptamini)! Apoi, sa nu mai vorbim de copil care, in majoritatea cazurilor, foloseste zilele alea in plus pina la termen sa mai ia in greutate, sa acumuleze grasime pentru a-si putea regla temperatura corpului cind o scoate nasu-n lume, sa-si mai pregateasca plaminii, sa-si mai dezvolte creierasul, maruntisuri din astea!

Mesaj catre bb2- poti sta cit doresti la cuptor, pina vei fi crescut suficient, sint aici ca sa-ti ofer asta si te astept cu emotie!

Cu terapia trecem alergia

Inca n-am ajuns la nivelul la care sa propavaduiesc psihoterapia, dar mie imi face bine si vreau sa spun si la altii! Nu pot zice cu mina pe inima ca fara sedintele saptaminale n-as fi facut si dres aia si aia, dar stiu ca m-au ajutat mult. Poate as fi ajuns undeva pe acolo, dar mult mai tirziu, sau poate ca ar fi fost prea tirziu pentru unele alegeri si as fi apucat pe alte trasee. E greu sa incepi un astfel de proces, dar mai ales sa-l sustii, pentru ca ajunge la un moment dat sa doara mai rau decit o operatie pe viu! Sint convinsa ca trebuie sa existe mai intii deschidere personala catre acest gen de discutii cu un necunoscut practic, apoi timp, dar mai ales bani pentru asta. Nu in ultimul rind, tre sa gasesti un psiholog cu care sa ai o anumita chimie si care sa-ti inspire incredere.

In urma cu 9 ani, cind am hotarit sa ma mut in Bucuresti, veneam din Iasi nu prea grasa, dar sanatoasa! In primele trei saptamini in care nu-mi gaseasm locul neam, desi faceam ce-mi placea si toate pareau ca isi urmeaza cursul firesc, m-am pomenit cu o rinita alergica si o dermatita. Noroc ca slujba in televiziune presupunea sa port mai mult taioare, iar decolteele nu mi s-au parut niciodata profi la stiri. Doar crizele de stranut sau tuse ma incomodau. Teste, analize, medici, creme, spray-uri, pastile, de toate- nu m-a ajutat nimic. Cel mai dureros a fost sa stranut proaspat operata, iar cel mai enervant era sa stranut noaptea, in somnul cel mai dulce al intregii case.

Treaba cu somatizarea am asimilat-o greu, copil crescut fiind cu cauze gen "curent", "bube, mucegaiuri si noroi". Dar am identificat anumite cazuri concrete, mai ales la cel mic. Caci sa ma analizez pe mine insami era al naibii de greu. Dar iata ca in timp am inteles ca alergiile mele erau la cite "ceva" sau "cineva". In ultima vreme m-am tinut strasnic de terapie, mai ceva ca in cercetare. Ca doar ma cautam pe mine si mi se pare mai important ca orice. Am dat de greu de multe ori, am abandonat, am reluat de unde ramas sau chiar de la capat, cu altcineva drept suport. La inceput asteptam tratament ca de la doctor, cu termen de vindecare si reluare de analize care sa iasa perfect. Iata ca nu merge asa, am descoperit. Dar placut e, din cind in cind, sa-ti iei o pauza in capul tau si sa vezi unde ai ajuns.

Dupa citeva luni de hoinareala (si la propriu, si la figurat), iata-ma intoarsa in aceeasi casa, cu aceleasi persoane in jur, cu aceleasi situatii de confruntat- parca prea putine sint schimbate. Dar dorm bine, nu stranut, nu imi ies bube si pete pe corp. Pare ca ceva s-a reparat! Cel putin la suprafata, rinita mea alergica s-a dus pe pustiu!

Trecem la nivelul urmator.

Sa ne crestem copiii!

Eu am facut copii ca sa mi-i cresc! Pina or avea aripi suficient de mari incit sa le dau un mic ghiont sa invete sa zboare singuri. Nu ca sa-i dau la bunici sa-i faca mari, nu ca petreaca mai mult timp cu bona decit cu noi, nu sa-i arunc in "colectivitate" mai repede decit sint pregatiti. Da, poate pentru ca mi-am permis, dar si pentru ca am vrut! Cel de Sus stie cit de recunoascatoare sint!

Ca fost copil crescut in casa bunicilor, nu cea mai linistita dintre camine, sint de parere ca am capatat niscaiva probleme personale si de acolo. Nu imi judec nici parintii, nici bunicii, nu ii urasc, ba din contra ii iubesc si ii inteleg mai mult ca oricind! Doar cer sa mi se respecte alegerile, sa nu fiu presata sa fac aia si aia ca "asa face toata lumea" si sa fiu lasata sa merg pe drumul ales pentru mine, copiii si familia mea!

V este obisnuit sa petreaca mult timp cu mine, poate am exagerat pe ici pe colo, poate trebuia sa-l incurajez spre independenta un pic mai repede, dar nu regret nicio secunda! Pentru ca lucrurile vin de la sine acum, aproape de trei anisori. Una din problemele cu care m-am confruntat a fost sa-l las cu zilele cu altcineva. Abia am petrecut cite un weekend timid in doi, eu si ta-su, departe de casa si de copil. Sa plece el- cu atit mai mult nu am fost de acord si nici el nu era in stare. Nu inteleg de ce trebuie sa il fortez, sa-i explic ca altundeva e mai bine decit acasa in mediul lui, ca e bine sa petreaca zile si nopti acasa la bunici... De ce? Sint convinsa ca ar cere daca si-ar dori asa ceva, si cu siguranta vor veni si zilele alea! Mai ales ca este un copil deschis, care isi exprima foarte clar, ba chiar zgomotos, orice dorinta sau nevoie! Stie foarte bine cit de mult este iubit si apreciat, cunoaste stilurile diferite de comportament ale fiecaruia in parte. Exact asta ma bucura, culmea! La inceput, in primele luni de mamicie cred, mi se parea ingrijorator faptul ca nu toti din famile se pot purta cu el exact asa cum o fac eu, dar in timp m-am linistit si am inteles ca exact de aceasta diversitate are nevoie!

Iata ca ajuns la a doua minivacanta de acest fel. Se spune ca noi, mamele, transmitem acea nesiguranta copiilor nostri in momentul in care nu sintem impreuna. Am tot lucrat la acest aspect in ultima vreme, chiar si in terapie. Sint convinsa ca se simte bine cu ambele perechi de bunici de care imi tot spune ca i se face dor, ca sint prietenii lui, ca ei ii fac toate poftele, ca il rasfata, am incredere ca e bine ingrijit, eu insami am nevoie de timp de respiro, mai ales acum cind mai e asa de putin pina la marea intilnire cu bb2... 

Cu toate astea pleaca de acasa cu munca de lamurire si abia asteapta sa revina.

Creste. Cresc si eu. Crestem impreuna.

Respect!

Eu nu ma dau in vint dupa persoanele publice, bine, mai ales daca ne referim la vedetele din ziua de azi. Desi, la un moment dat al vietii mele, eram considerata si eu cam pe acolo. Probabil asta o fi fost si o greseala de-a mea, caci imi priveam jobul de "musafir" in casele oamenilor ca pe o slujba normala, nedemna de atita atentie! ok, asta e un alt subiect. Ah, si ce ma irita cunoscutii din viata publica care se afirma prin grade de rudenie cu persoane aflate pe culmi.
Tare de tot ma dezgusta si spitalele. Imediat arat si legatura dintre subiecte. Ma infioara numai gindul de a merge pe holurile murdare, de a sta la cozi pe la usi, de a primi priviri indiferente cind iti e disperarea mai mare si, vai, de a ajunge sa ma intind pe vreun pat vechi si scirtiind!
Nici dupa medici nu ma omor, decit daca-mi sint prieteni eventual si se arata dispusi sa-si dea cu parerea daca le-o cer sau daca au cabinet privat la care isi respecta programarile si ma trateaza omeneste!
O singura persoana se incadreaza in aceste trei categorii, pe care insa o admir si o respect si as recomanda-o cu incredere! Caci eu insami mi-am pus toata increderea in priceperea lui! Azi, cind i-am lasat pe mina una din cele mai importante persoane din viata mea! Il rog pe bunul Dumnezeu sa-l lumineze si sa-i dea putere sa-si foloseasca toata priceperea! E un OM care nu uita, desi acum e foarte sus, iar eu poate am mai coborit, fata de circumstantele in care ne-am cunoscut! Un om care te recunoaste si te primeste, care foloseste telefonul personal, acelasi de ani de zile, fara secretare pretioase, un om care pare ca-ti acorda toata atentia de care ai nevoie, fara sa simti ca e presat de timp si de cine stie ce probleme birocratice!
Respect, Prof Dr Catalin CARSTOIU, medic ce isi profeseaza meseria cu daruire, dar si conduce cel mai mare spital din tara, Spitalul Universitar de Urgenta Bucuresti

Urasc diminetile!

De fapt, urasc sa ma trezesc cu noaptea-n cap!
Se spune ca daca esti nascut dimineata, esti o persoana matinala. Ora nasterii mele ar fi in jur de 5 a.m. Eu cred ca cercetatorii astia m-au sarit din sondaje sau ar trebui sa ma ia ca studiu de caz.

Dupa ce aman alarma la nesfarsit, sint bine in primele zece, hai maxim 30 de minute, dupa care pic! stari de rau, mi se lipesc pleoapele, vreau sa maninc si nu orice, ci dulce, dupa care mi se face rau. Colac peste pupaza, dupa ce mai sint doar citeva zile/saptamini pina sa nasc si ar trebui sa ma odihnesc cit mai pot, ne-a pocnit incercarea de gradinita pentru cel mare. La care se mai adauga si desele mele treziri nocturne fie pentru baie, fie pentru a calma arsurile cauzate de reflux.
Daca tot avem posibilitatea, multumim Domnului, de a nu depinde de nimeni si a ne face programul dupa bunul plac, basca copil care nu s-ar trezi mai devreme de 8 si jumatate, de ce ne place sa ne chinuim singuri? Oare nu exista gradinite cu program scurt 12-16 sau ceva de genul? Stiu ca majoritatea ma uraste macar pentru gindul asta, dar intentia mea e cit se poate de reala! Iar copilul ma mosteneste suta-n mie. Da fapt pe amindoi, caci nici tatal n-a fost vreodata vreun matinal:) Nu stiu daca si asta ne-a afectat procesul de adaptare la gradinita, cert este ca prima data l-a vizitat o febra 39 fara motiv, pentru ca apoi mucii si tusea sa ne impiedice si sa vizitam astfel de locatii. Well, tot raul spre bine- si eu si el am scapat de-un stres, caci oricit de benefic ar fi si plinsul in unele situatii, eu tot nu sint de acord cu fortarea copilului pentru intrarea in comunitatea. Apoi, am scapat, cel putin pentru moment, pina vede lumina zilei bb2, de trezirile extrem de matinale.