Bogata fata saraca

Fericirea are pret. Cel putin asa este la mine- cind am reusit sa realizez ceva, dupa indelungi eforturi, altceva mi s-a luat. Si ma mai intreaba lumea de ce nu stiu sa ma bucur, sa sar intr-un picior cind mi se intimpla ceva bun?
In momentul asta, fericirea mea sint copiii! Nu stiu daca e o etapa sau daca asa va fi mereu. Parintii imi spun ca raminem copiii lor orice s-ar intimpla si oriciti ani am aduna in buletin. Si ar urma si eu sa ma conving de asta. Adevarul e ca abia cind m-am dezmeticit, tinindu-mi in brate intiiul nascut am simtit ce-mi zicea mama- sa nu-ti mai incapi de atita iubire, implinire, fericire. Aveam ochii incetosati de emotie (bine, si de nesomn la vremea aia) cind i-am scris ca, in sfirsit, simt!! Asa ca merita totul, chiar daca asta ma lasa pe mine incompleta. Nici vorba de sacrificiu, ci de putere!!
Craciunul pentru mine este magic. Inseamna Nasterea Domnului, familie reunita si traditiile locului. In ultimii ani insa, ceva ma tot sunteste de la fericirea Sarbatorii miraculoase. Dar de la anul tebuie sa fac sa fie altfel!
Mai saraca si mai bogata ca la finele anului trecut, n-am fost niciodata! Cu un copil linga mine si cu un altul in mine, alaturi de familia de origini. Si tot ce avea sa urmeze din alegerea mea si incurcaturile create de o mina nevazuta. Nenorocirea mea avea sa insemne sanatatea si fericirea familiei copiilor mei! Anul acesta, legea compensatiei (de s-ar duce pe apa simbetei!) face ca eu sa fiu nevoita sa fiu departe de locul meu preferat de petrecerea a minunatului Craciun! Bine, ar mai fi si undeva la 30 de grade, dar asta e doar la stadiul de curiozitate! Chiar, Mos Craciun nu s-o coace in costumul lui daca noi am impodobi bradul in slapi?:)

Sarbatori fericite, oriune v-ati afla, oameni dragi mie!

I hate WEEKENDs

Nicio eroare nu s-a strecurat in titlu, ci mai degraba l-as completa cu "I love Mondays". Stiu, sint total invers decit restul lumii, dar in niciun caz vreun workaholic! Unii ar zice ca e din cauza faptului ca nu-s corporatista (nici n-am fost vreodata), dar cam asa stateau lucrurile si cind eram in cimpul muncii (ala platit cu bani, acum e pe baza de zimbete si imbratisari).

In copilarie, din cite imi amintesc, abia asteptam sfirsitul de saptamina- fie ca puteam sa petrec timp cu parintii mei, fie ca scapam de doamna invatatoare, care a fost mereu prea incruntata dupa gustul meu! In adolescenta, weekendul era prilej de intilniri sau mai stiu eu ce alta nebunie marturisita dupa ani buni pe la casa parinteasca.

Ehee, si a venit mult asteptata viata de adult- asa cred ca se cheama de cind am plecat de acasa, la facultate, mai ales ca la scurt timp aveam si primul job cu acte in regula. Corespondent local pentru o televiziune cu acoperire nationala. Full time job. 24/7. Ce fuga pina acasa sau la munte sau la un pastrav cum numai la Bicaz gasesti, ce nopti pierdute in cluburi, ce... ale tineretii valuri? Tot timpul trebuia sa fiu online, gata machiata si pregatita de live, eventual sa fiu cit mai coerenta posibil! Deci, weekend-uri= aproape no fun at all.

Dupa citiva ani, pasul urmator si firesc pentru duduile din Moldova ce apar pe sticla- hop Capitala! Nu puteam rata marea sansa (nesiliconata si nebotoxata fiind) si ce am acceptat? Un job de nerefuzat- doar trei zile pe saptamina: vineri, simbata si duminica! S-a dus visul meu de tinara domnita care-si permitea escapade de doua trei zile, la mare sau la munte, ca tot bucuresteanul. Cine era pe drumurile patriei vineri sau simbata noapte, pentru ca a doua zi sa faca o cale intoarsa dis de dimineata? Eu, fireste! Cine prindea doar fumul de la gratarul ce urma a fi facut duminica la prinz? Eu, desigur! Si uite asa, cind lumea normala isi incepea saptamina de lucru, eu dormeam pina la 10, si cind ei se pregateau de distractie, eu o luam de coada.

Munca la stat, ce a urmat, nu se pune. Cu putin noroc, weekendul incepe chiar de vineri de la 2, asta cind nu tii relatia cu presa, ca in cazul meu. Dar nu ma pling de perioada aceea.

Am decis la un moment dat sa merg pe cont propriu, doar doar s-o face dreptate si in viata mea. Sa imi organizez eu zilele, saptaminile, asa cum vreau eu. Clubul pentru copii. Si cam cind credeti ca era cererea mai mare pentru joaca, petreceri, ateliere? Cum cind? In zilele mele preferate- simbata si duminica!

Acum am redevenit mama full time. Totusi, finalul de saptamina e cel mai greu pentru mine. Desi sintem cu totii, avem viziuni diferite despre aceste zile. Mi-ar placea sa petrecem timp de calitate in familie, sa ne distram impreuna, sa gatim impreuna, sa ne intilnim cu prietenii, sa mergem la filme, la specatacole, sa revedem rude, sa fugim pe nepusa masa citeva zile la casuta de la munte, sa facem tot ce imi imaginez eu ca faceau oamenii normali in timpul cind eu pierdeam zilele astea pretioase lucrind. Deocamdata inca muncesc. Non stop. Muncesc sa am toate astea in vreun viitor apropiat. Usor usor, se vad si roadele.

Cit depre ziua de luni- mie tot imi place. Atunci isi incepe restul jobul. Iar unii trec si pe la mine:)

Alienul de discoteca

adica EU!

Sau as putea sa ma compar cu frumoasa din padurea adormita, pe care a trezit-o printul dupa zeci sau chiar sute de ani si a scos-o in lume! Asta se intimpla cind nu mai ai parte de viata sociala de noapte o buna bucata de vreme, apoi te hotarasti brusc s-o reiei.

Merg increzatoare pe tocurile cui de altadat si in jeansii strimti din vremurile actuale (caci aia dinainte nu ma mai incap nici pe un crac) si hop!, iata-ma intr-un club cu totul altfel decit ma asteptm. Clar targetul e altul, nu e pentru pustoaice si printii lor de bani gata, cum mai vazusem. Dupa citeva minute de dezmeticire incep sa observ de jos, de pe canapea, caci nu-mi mai vine sa ma ridici pe ritmurile astea ciudate. Vad ca lumea s-a schimbat in jurul meu, la masa mea sint oameni in jur de 40 si 40+, ca bautura-i cam la fel, dar mai din plin, fara griji de costuri sau de impartirea notei de plata, ca nu tre sa se ameteasca nimeni ca sa ne distram, ca ma ridic sa dansez de fapt doar la cover-uri oldies.

Si buf, ma loveste- in tot timpul asta cit am stat acasa la crescut copii, zi de zi, noapte de noapte, lumea n-a stat in loc asa cum am impresia ca eu insami am facut-o, ci anii au trecut peste toti. Si aici nu ma refer doar la cum e prin discoteci sau baruri, ci in general. Nu m-a asteptat nimeni pe mine sa scot nasul din pampersi, n-am cum sa reiau totul din locul unde credeam e o simpla virgula, apoi povestea continua. No no no. E punct. De fapt sint puncte puncte, caci habar n-am ce s-a intimplat intre paranteze. Si nu cred ca sint singura sau printre putinele mame care se loveste de asta. Trebuie sa recuperam si sa ne adaptam, daca vrem sa scapam cu cit mai putine frustrari si sa crestem copii drepti ca brazii! Si uite asa, iar ma loveste dorul de job, de autonomie, de activitati independente, de... mine!

 

Do you speak "bebeluseasca?"

sau cum m-a intrebat pe mine o fetisoara pusa sa vinda niste aparate ciudate, pentru indentificat nevoile picilor in functie de sunetele scoase- "Stiti de ce plinge copilul dvs?" Ei uite ca eu stiu! Dar stiu de ce plinge fix copilul meu in momentul ala (well, sa nu exagerez, mai sint momente cind imi vine sa ma urc pe pereti si pot sa jur ca n-ar avea niciun motiv). Adica da, mama stie care-i sint nevoile copilului ei si ce-i mai bine pentru el la momentul respectiv! Si aici ma refer strict la copilul ei. Ca nu toate regulile astea de prin carti sau chiar cele date de OMS nu se aplica la secunda de dezvoltare fiecarui copil. Nu sintem roboti si nu sintem facuti in serie la masina, pe bune!

La primul copil nu urmaream vreun grup sau vreun forum de mamici, si bine faceam! Cu timpul, m-am prostit. Au inceput sa apara niscaiva indoieli- oi fi facut totul bine, poate l-am stricat eu ceva, ca prea zic cei din jur ca-i asa si pe dincolo?! Da, asa sint eu, am nevoie de confirmari, ca de nu, indata ma clatin si fac un double check. In fine, acu ca veni al doilea copil, hai sa vad si eu cum fac altele, macar sa aflu ce-o mai fi evoluat in stiinta asta de crestere a copiilor. Dar mi-a trecut repede, convinsa fiind ca-i mai mult o arta (cu improvizatii multe)! Mor cind vad mame de-o schioapa (adica cele care au un bebe de max 3 luni) sau chiar viitoare mame in secolul viitor, cum dau ele sfaturi si verdicte, ba chiar acuza de prostie daca nu "dai un search pe sfintul (chiar nunpot scrie cu litera mare) Google"! Sa mai zic ca am primit chiar un mesaj privat in care eram atentionata de pozitia copilului?! Giiiiiz!!! Sau vad un mesaj in care o mamica cere idei de retete pentru 6 luni la un copil diversificat de la 4 luni- aduna 378 de comentarii in 24 de ore. Dar in majoritatea femeia e acuzata ca si-a distrus copilul diversificindu-l atit de repede! Iar daca a indraznit cineva sa posteze vreo reteta, urmatoarele zece au contestat-o. Eu i-am dat sa suga o bucata de mar la nici patru luni. Si i-a placut! Sariiiiti! Ce comunitati urite, sint dezamagita! 

Acum imi e si mai clar: pot singura sa le deslusesc sunetele puilor mei si sa stiu exact ce vor si ce au nevoie. Iar daca mai ai si un pediatru de incredere, e si mai simplu. Si asa ar trebui sa facem toate- e treaba fiecareia cit sau daca alapteaza, cind incepe diversificarea (ca-i la 4, 5 sau 6 luni- fiecare copil evolueaza in ritmul lui si are nevoile lui pe care doar mama le poate identifica si satisface), daca da sau nu apa sau ceai, cum sau daca isi poarta copilul, cind il pune in fund sau in premergator, daca il adoarme in patut sau in pat, in capul ei! Vorbesc aici de primul an, caci apoi mai vin cele de gradinita si de mincare si usor usor se subtiaza, desi vorba aia "la copii mari, probleme mari".

Sa crestem bine si sanatosi cu totii si sa ne vedem de strachinele noastre!

Toti copiii pe scena, va rog!

Spectacolul la care am fost azi cu V s-a terminat mai repede, inainte de finalul propriu zis. Doar pentru noi insa. Si pe buna dreptate, rabdarea copilului meu ajunsese la capat si, fara crize, a decis ca trebuie sa plecam. Urmarisem citeva numere de magie, mai mult sau mai putin reusite, never mind! Lui i-au placut mult, e fascinat de magicieni si de trucurile lor. Insa el nu a fost ales sa urce pe scena orice ar fi facut, era prea mic pesemne. Desi era cuminte, statea pe scaun, tinea mina cind sus, cind la ceafa, cind la spate, intocmai cum cerea idolul din fata lui. Ii alegea pe altii, mai mari, in special fetite.

Sint sigura ca toti ceilalti copii (sa fi fost vreo 30 in sala) au simtit acelasi sentiment de frustrare in pauzele dintre magii si, in loc sa se bucure de trucurile urmatoare se intrebau de ce n-au fost alesi sau ce sa faca sa ajunga pe scena. 

Asa ca, dragi artisti pentru copii, ori ii luati pe toti pe scena, ori pe niciunul! Parerea mea. Poate ca putina psiholgie a copiilor n-ar strica sa stiti, sau macar sa aveti copii prin prisma carora sa dati importanta trairilor celorlalti, sau macar sa va placa copiii, la naiba!  

Poate e al meu mai sensibil, poate exagerez eu, dar stiu ca de acum incolo am de munca serios cu V, caci "nu mai vrea la spectacol. niciodata!" Asa de mult a suferit pentru ca are doar trei ani si nu e demn sa puna si el mina pe un cerc sau  pe o esarfa. Ba chiar stia sa numere mai bine decit a facut-o fetita aia de 6 ani de scena. Serios!

De duca

Sint momente in viata care te marcheaza- si aici ma refer la disparitii fulgeratoare, morti neasteptate sau simpla (daca ii pot spune asa) iminenta a mortii.

Eu am fost copil norocos, din multe puncte de vedere, unul dintre ele fiind cel despre care vorbesc acum. Nu mi-a fost dat sa traiesc despartiri dureroase si definitive pina tirziu in adolescenta, Slava Domnului! Am fost, ce vorbesc eu aici- de fapt sint marcata de inecul unor partenere de joaca, dar abia tirziu aveam sa inteleg amprenta pusa de acest eveniment asupra mea. Oricum, generatia noastra a fost cea a copiilor "prea mici ca sa priceapa ceva sau sa tina minte mare lucru". Aveam sa ignor/uit tragedia, ducind dupa mine frica si repulsia, aparent inexplicabile, de apa- abia la 26 de ani am invatat cit de cit sa fac o lungime de bazin fara sa ma simt terminata. Si asta ar fi o parte din ce duc dupa mine.

Weekendul trecut m-am trezit incercind sa-i explic baietelului meu cel mare ce se intimpla cu oamenii cind mor. Priveam la un film. Un catel extrem de fidel isi pierde stapinul. Il astepta in fiecare zi in acelasi loc. Trist. Ma intreaba de ce nu mai vine stapinul lui, cind vineeee? Incerc sa leg citeva cuvinte care sa doara cit mai putin. Ii pun cam multe in circa lui Doamne Doamne, dar asa ma scot cind epuizez ideile. Pune buza, i se umezesc ochii si da sa plinga- "Adica nu se mai intoarce niciodataaaa?"  Ma blochez. Incerc sa inventez un alt stapin, dar nu tine. La pauza schimb canalul si fac filmul terminat. Ne intoarcem la ale noastre.

Dar la doua zile aflu ca cineva care ne trecea pragul de citeva ori pe saptamina s-a dus. Asa, in citeva zile. Se crease un oarecare atasament. Deocamdata nu intreaba, dar o va face. Atunci ce-i voi spune?

Cum explici unui copil de trei ani moartea?

10 copii as fi facut

... nu daca m-as fi maritat mai devreme, nu daca as fi fost mai tinara, nu daca as avut un corp care sa se refaca mai repede si mai frumos, nu daca as fi avut mai multi bani sau mai multe camere, ci daca l-as fi avut prima oara pe copilul no2:) Desigur, sint convinsa ca as fi luat teapa, ca vad ca nu toti copiii sint la fel, ba sint al naibii de diferiti chiar daca-s facuti cu aceleasi ingrediente, ca sa ma exprim asa.

Dar la noi a fost invers. Am primit mai intii copilul problema, sensibil, cu colici inca, care plinge din orice, caruia nu-i convine nimic, care face figuri la mincare, care inca nu doarme toata noaptea mereu, care..., care...; dar care e foarte destept, stia culorile si cifrele inainte de a lega cuvinte, prea descurcaret, la modul enervant ca vrea sa faca el tooootul singur, foarte curios, iubitor de carti de cind a renuntat la suzeta, abil si smecher cind vrea ceva cu adevarat parca ar fi fost pisica intr-o viata anterioara. A fost testul suprem- "Ia sa vedem, rezistati? cit de mult va plac copiii? suportati crize/tantrumuri/whatever de la nastere incoace (ca la noi au fost terrible 2s de cind ne stim)? daca treceti cu brio, va dam bonus unul total opus!" pare ca si-a zis cineva de Sus care rinduieste venirea copiilor pe Pamint.

Eee, si a venit bebe no2. A ris prima oara la 2 saptamini. Si nu asa, ca prin vis, ci constient. De gingurit a luat-o de la 3 si de atunci nu-i mai tace gurita. Se trezeste dimineata cu un zimbet larg, nu plinge decit daca e ceva grav pentru el (acu pe bune, mai stiti copii care sa nu scoata vreun scincet cind ii scoti mucii cu instrumentul ala odios, dar eficient care se leaga la aspirator?!), sta si in leagan, si in carut si oriunde il pui de fapt. Fara colici. Noaptea, prima repriza de somn are vreo 6 ore- bebelus alaptat la cerere. Bine, stiu ca e inca mic si e cam devreme sa ma pronunt, dar nu ma pot abtine. Si prevad un viitor stralucit pentru relatia noastra:)

Dar ma tot gindesc ca daca ordinea venirii copiilor in viata niastra ar fi fost alta, deja eu cel putin as fi fost pusa pe fapte mari in astia trei ani. Spre linistea celuilalt contributor la crearea copiilor din dotare, acest lucru nu s-a intimplat, fiind greu incercat cu intiiul nascut. Acum totul ni se pare floare la ureche, la casa, la curte, in lume!

Eu insa ii iubesc mult pe amindoi, nu stiu daca la fel, cu singuranta insa cu aceeasi intensitate.

Poveste continua. Se scrie in fiecare zi.

Scrisoare catre mama intaiului meu nascut

Draga mea,

Incerc sa nu te cert si nu-ti reprosez lucruri, ci doar sa punctez citeva idei pe care le-am observat vizavi de noi doua, in scurta perioada de cind am devenit mama pentru a doua oara.

Ar fi trebuit sa te pregatesti mai mult pentru venirea copilului in viata ta. Nu e de ajuns sa ti-l doresti si gata, totul vine de la sine. Da, se activeaza ele instinctele materne, stii ca-l vei iubi inainte de a-l fi conceput chiar, dar mai e ceva de lucrat: capul! Mintea ta trebuia sa fie mai pregatita pentru asta. Si acu n-am sa ma laud cu sedintele mele de terapie, dar nu cred ca ti-ar fi stricat citeva.

Poate ca daca n-ai fi schimbat atitia medici obstetricieni pina sa-ti fie unul pe plac, ai fi ales mai bine si ai fi avut timp sa construiesti o relatie de incredere reciproca, in care sa poti fi si tu ascultata cind ar fi venit vorba de cum doresti sa nasti. Cu argumente logice si pertinente, care ti-au venit in minte la luni dupa ce a venit copilul pe lume, ai fi putut infrunta chiar si medicul care ti-a facut, fara drept de apel, operatia prin care ti-a smuls pruncul din tine!

La fel de bine, ai fi putut sa alegi tu insati maternitatea in care vei naste, nu medicul care s-a dovedit a fi, ulterior, ahtiat dupa cine da mai mult! Pentru ca doar tu ai fi putut sa gasesti un loc in care sa ti se respecte dreptul de a-ti tine la piept bebelusul indata ce amindoi ati fi fost apti pentru asta, nu dupa ore intregi de rugaminti si hraniri repetate cu formula fara sa ti se ceara permisiunea!

Odata ajunsi acasa, ai fi putut sa simti si atingi bucuria, nu stresul si incrincenarea unei lauze care n-a mai crescut copii, bombardata din toate partile cu informatii care mai de care mai nepotrivite tie si nou nascutului sau chiar invechite.

Si ai fi fost mai relaxata daca lasai naibii caietul ala in care notai ce si cind a mincat bebe, inceput inca din maternitate. Un pic mai sigura pe tine si pe corpul tau de ai fi fost, ai fi avut suficient lapte si pentru tripleti, nu doar pentru unul. Si daca ai fi avut mai multa incredere in copilas ai fi incercat diverse modalitati de a-l adapta la sin, nu doar clasica pozitie care s-a dovedit cea mai dureroasa.

Ai vazut ca un nou nascut doarme mult. Doarme dus, si nu cu liniste deplina. Ai fi avut timp sa faci o multime de lucruri pentru tine, caci ajutoare ai avut, Slava Domnului, ca si mine acum. Daca nu s-ar fi stirnit panica cronomentrului pe somnul micutului ai fi putut sa maninci linistita, sa bei multe lichide, sa faci un dus in tihna, ba chiar sa te speli pe cap si sa-ti dai o oja pe unghii. Ohoo, sau ai fi putut sa vezi un film sau sa dormi! Nu ca ma laud, dar sa stii ca eu poat face asta chiar si cu doi copii acum. E foarte solicitant, dar nu imposibil. Of, daca un pic ti-ai fi reparat si tu creierasul ala si problemele adinc indesate in cotloane de suflet!

Si sa-ti mai spun ceva, dar acum chiar cred ca te oftici. Ai fi avut timp in toata perioada asta de bebelus mereu pus pe somn si dibuitor de umbre sa faci mai mult de un masaj. Serios, doar unul ai facut?! De asta erai asa de epuizata seara la baie, te dureau toate, pentru ca mai apoi sa ai impresia ca nici lapte nu mai ai pentru masa copioasa de dinainte de somnul de noapte? Sa stii ca erau persoane in casa aia in a caror brate copilul tau s-ar fi linistit daca se trezea sau avea vreo crampa!

Aa, si apropo de baie- ce era cu panica aia, in care bebe plingea, aruncai cu apa pe el, te sufocai tu de plinsul lui, pentru ca apoi sa bifezi ritualul punct cu punct pina picati lati si tu si el? Nu statea nimeni sa contorizeze daca i-ai bagat betisorul nu stiu cum, in nu stiu ce ureche sau nara si toata lumea ar fi fost mai fericita, iti garantez!

cele doua inimi

Ma opresc aici, pentru ca repet, eu sint mama de putina vreme si am putini termeni de comparatie deocamdata. Promit sa revin indata ce mai am sa-ti spun citeva! Totusi, copilul tau, devenit intre timp copilul meu, a crescut frumos, e sanatos si intelept. O sa-ti acord si tie dreptul de a fi mindra ca l-ai crescut. Sper insa, cu cel de-al doilea, sa ma descurc singura! Fara suparare, dar am deveniit o varinata mult imbunatatita a ta. Permite-mi sa ma desprind de tine fara resentimente!

Copiii NU apartin parintilor!

Ci lor insusi!

Se spune ca ei ne aleg sa le fim parinti, sa-i crestem in functie de nevoike lor si sa-i ghidam sa ajunga unde isi doresc in viata. Sint convinsa ca vin si cu cite o lectie pentru fiecare dintre noi. Dar asta nu presupune sa ne traim viata prin ochii lor, sa ne realizam visurile neimplinite prin ei sau sa recuperam ceva din ce n-am facut la timpul potrivit, facindu-i datori sa ne ofere bucati din viata lor.

Nu e corect sa-i impovaram cu fricile noastre, cu sentimentele noastre de vinovatie poate exact in momentele lor de rascruce, cind ei ar trebui sa fie primul plan, sa simta ca doar ei conteaza si ca sint, intr-adevar, cele mai importante fiinte macar pentru parintii lor.

Generatii dupa generatii s-a mers in tandemul asta nefericit, in care copiii (deveniti adulti intre timp) erau nevoiti sa ramina linga parinti si nu erau lasati, pare-se, sa-si creasca proprii copii- dar fara regrete pentru ca oricum aveau sa-si creasca nepotii. Cind se rupe lantul asta traditional se creeaza o drama, e mai ceva ca marea Schisma acolo. Copilul care indrazneste sa rupa visul parintelui devine rebelul nerecunoscator si intreaga familie din spate sufera. Vorbim despre copilul trecut acum mult de adolescenta chiar, intrat de ceva timp in perioada adulta, pe care nu si-o poate recunoaste decit siesi.

Eu mi-am tratat copilul cu respect din prima zi si am tinut cont de nevoile lui. I-am vorbit de cele mai multe ori ca unui om mare, chiar si atunci cind el scotea doar sunete si parea ca se uita in ochii mei sau pe pereti pierdut in astrofizica sau energii nucleare. Si usor usor primesc la schimb acelasi respect neconditionat, fara sa simt ca eu sint aia mare si ca merit, by default.

Nu, nu consider ca am facut sacrificii pina acum, am ales constient sa-mi petrec alaturi de si cu el ultimii trei ani. Poate am luat decizii si in functie de el, viata de femeie si de cuplu se schimba, nu are cum sa ramina la fel- se vede fizic, numeric vorbind! Sau poate vor fi si sacrificii, dar ultimul lucru pe care ma gindesc sa i-l reprosez ar fi acesta. Sau deja traditionalul "cite am facut eu pentru tine"!

Stiu sigur insa ca nu, nu visez sa-mi cresc nepotii la batrinete! Sint atit de impacata inca de pe acum sa avem vieti diferite, familii distincte si cai care sa se intretaie firesc, natural, la momente potrivite, fara sa ne inghesuim unii peste altii. Visez sa ma plimb si sa vad lumea, alaturi de sot sau de prietene, cum mi-o fi norocul dictat de Sus!

4 generatii

Multumesc parintilor mei si celei care m-a crescut ca ma invata zi de zi in ultima vreme care-i treaba cu respectul reciproc, mai ales ca mi-am amintit de curind si virsta mea din buletin. Acus se schimba iar:) Desi in generatiile trecute se vorbea de faptul ca raminem copiii parintilor pina la final, eu zic ca trebuie sa mai si evoluam si sa ne tratam respectuos, ca de la adult la adult!

40+

Nu, nu ma refer la virsta. Ci la saptamini!

La mine timpul se masoara in zile in perioada aceasta, zile care trec cam greu, odata ce termenul pentru finalul de sarcina a fost depasit cu gratie. Si nu ma refer aici doar la faptul ca nu pot dormi noptile (cica sa profitam, acu pe final, ca ne asteapta o perioada grea de nesomn. ha!), ca nu pot respira, ca merg ca un pinguin care nu stie sa danseze si ca abia ma stau in pozitie sezut. Noooo!

 

Stresul meu cel mare esteeeee:

Iata ca m-am incapatinat eu vreo 8 luni de ecografii si trucuri babesti sa nu aflu sexul copilului, am rezistat tentantiei de a-mi tortura sotul sa-mi spuna (caci el a complotat cu medicul de la imagistica si a aflat ce vom avea pe la jumatatea sarcinii), fatul s-a razbunat un pic si nu mi-a aratat niciodata fata decit semiprofil, dar cita rabdare sa mai am si eu?! Si cu numele este mare problema, dar vom stabil la momentul potrivit, cind se va hotari sa ne salute cu cel mai ascutit plinset, scos dupa prima gura de aer.

Pe bune acu, am cumparat numai haine neutre, majoritatea albe, cu imprimeu discret, ma si deprim usor cind ma uit in dulapior si am tot asteptat momentul sa colorez garderoba indata ce printul sau printesa va veni acasa. Dar probabil si din cauza apelativului folosit, se lasa asteptat(a).

Sa nu mai zic de faptul ca mai mult decit de nasterea naturala, mi-e teama sa nu le suprapun copiilor zilele de nastere. O fi vreo sarbatoare in familie de ii tot concepem cam in aceeasi perioada, dar parca tot as vrea ca ei sa nu se simta... gemeni:) 

 

Sex, ananas si vinete. Cam asta am retinut din ultimele articole citite, ca mi-ar fi de folos pentru inducerea travaliului. Aaa, si poate ceva picant (inca oscilez intre mincare cu specific indian si KFC). Dar la ce reflux am in seara asta dupa o felie amarita de pepene rosu, ma gindesc serios sa incep in ordinea de mai sus.

Acum ridem, glumim, dar promit sa mai am rabdare, sa nu ma sperii luni la eco cind medicul imi va spune ca bebe bate spre 4 kg, sa incerc sa nu mai conduc prea mult masina si sa stau mai linistita pina cind o fi sa fie. A, si cica sa ma eliberez de stres. As mai avea sa-i zic vreo citeva lui... si lui..., dar hai, fie, treaca de la mine, incerc sa fiu zen.

Dragul meu copil, te astept ca si cind! Nici fratele tau nu prea mai are rabdare si se razbuna pe mine. Hai la joaca:)

In asteptarea noii aventuri

Doamne, ce-i cu pledoaria asta pentru cezariana pe toate drumurile, la cerere, cu programare ca la dentist? Dar nu imi scot o masea stricata, la naiba, imi astept copilul perfect sa facem cunostinta pe lumea asta!
Da, am o prima nastere soldata cu cezariana la cald, pe care o regret prin toti porii! Eram deja la al cincilea medic, mi-am pus toata increderea in dinsa si nu am mai cerut alte pareri. Desi ar fi trebuit! Putem cauta si zece doctori daca trebuie, pina sa ne fie bine! Acum, in prag de a doua livrare, m-am setat pe naturala, dar cunosc riscurile foarte bine si sint impacata fie ce-o fi!

Dar de ce deodata lumea mamicilor s-a impartit in doua tabere clar distincte, unele pro nastere naturala, alte pro cezariana, fara cai de mijloc, fara drept de apel, fara sa mai existe posibilitatea unor discutii libere si deschise?

Eu nu fac lobby pentru niciuna dintre variante, deocamdata oricum cunosc doar un fel din cele doua experiente. Nu condamn pe nimeni, le respect pe femeile care isi pot asuma deciziile, dar sa fie ale lor, am prietene care impartasesc alte crezuri decit ale mele. Dar vreau sa argumentez de ce nu cred ca operatia de cezariana e cea mai buna alegere daca nu exista vreun motiv serios care sa tina de sanatatea mamei sau a copilului. Cel putin asa a fost la mine:

- rahianestezia, pe care am simtit-o prima oara in viata, m-a dus in prag de atac de panica

- sa-ti vezi picioarele ridicate in aer, doar ca sa te asigure ca le mai ai, desi nu le simti, iti creeaza o stare cel putin ingrijoratoare

- copilul mi-a fost smuls practic din mine, fara sa simt firescul desprinderii noastre. Sint de parere ca asta a dus la niste bube in capul meu, tratabile in timp ce-i drept, dar nici copilului nu i-a fost prea bine, caci ei chiar au nevoie de trauma si stresul nasterii

- in sala de operatii am fost singura, printre straini, caci na! e cimp steril si e interzis oricaror alte persoane din afara

- abia mi-am simtit copilul obraz in obraz dupa care mi l-au luat fara sa stiu ce se intimpla si m-au adormit sa ma coasa

- in urmatoarele ore am stat pe hold in terapie si cu chiu cu vai, cu insistente mi s-a adus bebelusul doar de doua ori. Dar gata hranit, desi era bine cunoscuta dorinta mea de a fi alaptat exclusiv. Am omis sa precizez ca am nascut intr-un spital privat, de aici si "pretentiile" mele aproape nejustificate, nu?!

- atacul de panica a continuat si in terapie, caci tot trageam de flescaiturile de picioare doar doar oi incepe sa simt ceva

- doare ca naiba! doua saptamini am mers cocosata si mi se facea rau constant de la statul in picioare, de la plinsul "inexplicabil" al copilului, de la greutatea lui bebe etc

- a fost foarte complicat sa-l manevrez pentru pozitionarea la sin

- muschiul ramine unul taiat, n-o sa se mai recupereze vreodata, cicatricea nu e neteda, ci plina de aderente (ca am fost "incapatinata" sa tin in brate botul de 3 kile jumate si uite asa ne-am stricat unul pe altul), zona ramine meteo sensibila

- de lactatie.. nu ma pling, ba chiar a fost si peste, cu o furie a laptelui instalata de cum am ajuns acasa.

- ingrijirea operatiei e un chin si timp pierdut, cind ai asa putina vreme pentru tine cind bebe doarme! Ai putea, de exemplu, sa... dormi si tu, mama ce esti, in timpul asta, in loc sa-ti oblojesti rana!

Din pacate, decizia pentru felul nasterii a fost luat de medic, mi s-a inclestat gura la momentul cu pricina, chiar daca aveam pregatit mare parte din tot tacimul: membrane nu fisurate, ci rupte de-a binelea, travaliu de vreo sase ore, restul de col si dilatatie nu stiu prea multe ca nu s-a mai sinchisit sa evalueze. Probabil a facut-o pentru bani, caci motivul invocat nu reprezenta niciun pericol pentru copil cu aceste date ale ecuatiei. Dar asta a fost, nici nu vreau sa ma mai gindesc! Am schimbat doctorul pentru a doua sarcina, fireste!

Ideea e ca sint de parere ca mama, doar mama are dreptul sa aleaga, ea isi cunoaste corpul si poate, deja, copilul! Nu trebuie sa se lase influentata de nimeni- nici de alte mame, nici de specialisti de parinteala, nici de asistente, nici chiar de medici, daca sanatatea/viata amindurora nu este pusa in pericol! Trebuie sa se gindeasca la mult mai multe aspecte decit la "confortul" de moment (daca putem numi confortabila vreo operatie). Da, nu mai e stresul, asteptatea, emotia, induratul greutatii pina la termen (caci da! e fooooarte greu de dus, dormit, mincat, respirat, mers etc dupa 38 de saptamini)! Apoi, sa nu mai vorbim de copil care, in majoritatea cazurilor, foloseste zilele alea in plus pina la termen sa mai ia in greutate, sa acumuleze grasime pentru a-si putea regla temperatura corpului cind o scoate nasu-n lume, sa-si mai pregateasca plaminii, sa-si mai dezvolte creierasul, maruntisuri din astea!

Mesaj catre bb2- poti sta cit doresti la cuptor, pina vei fi crescut suficient, sint aici ca sa-ti ofer asta si te astept cu emotie!

Cu terapia trecem alergia

Inca n-am ajuns la nivelul la care sa propavaduiesc psihoterapia, dar mie imi face bine si vreau sa spun si la altii! Nu pot zice cu mina pe inima ca fara sedintele saptaminale n-as fi facut si dres aia si aia, dar stiu ca m-au ajutat mult. Poate as fi ajuns undeva pe acolo, dar mult mai tirziu, sau poate ca ar fi fost prea tirziu pentru unele alegeri si as fi apucat pe alte trasee. E greu sa incepi un astfel de proces, dar mai ales sa-l sustii, pentru ca ajunge la un moment dat sa doara mai rau decit o operatie pe viu! Sint convinsa ca trebuie sa existe mai intii deschidere personala catre acest gen de discutii cu un necunoscut practic, apoi timp, dar mai ales bani pentru asta. Nu in ultimul rind, tre sa gasesti un psiholog cu care sa ai o anumita chimie si care sa-ti inspire incredere.

In urma cu 9 ani, cind am hotarit sa ma mut in Bucuresti, veneam din Iasi nu prea grasa, dar sanatoasa! In primele trei saptamini in care nu-mi gaseasm locul neam, desi faceam ce-mi placea si toate pareau ca isi urmeaza cursul firesc, m-am pomenit cu o rinita alergica si o dermatita. Noroc ca slujba in televiziune presupunea sa port mai mult taioare, iar decolteele nu mi s-au parut niciodata profi la stiri. Doar crizele de stranut sau tuse ma incomodau. Teste, analize, medici, creme, spray-uri, pastile, de toate- nu m-a ajutat nimic. Cel mai dureros a fost sa stranut proaspat operata, iar cel mai enervant era sa stranut noaptea, in somnul cel mai dulce al intregii case.

Treaba cu somatizarea am asimilat-o greu, copil crescut fiind cu cauze gen "curent", "bube, mucegaiuri si noroi". Dar am identificat anumite cazuri concrete, mai ales la cel mic. Caci sa ma analizez pe mine insami era al naibii de greu. Dar iata ca in timp am inteles ca alergiile mele erau la cite "ceva" sau "cineva". In ultima vreme m-am tinut strasnic de terapie, mai ceva ca in cercetare. Ca doar ma cautam pe mine si mi se pare mai important ca orice. Am dat de greu de multe ori, am abandonat, am reluat de unde ramas sau chiar de la capat, cu altcineva drept suport. La inceput asteptam tratament ca de la doctor, cu termen de vindecare si reluare de analize care sa iasa perfect. Iata ca nu merge asa, am descoperit. Dar placut e, din cind in cind, sa-ti iei o pauza in capul tau si sa vezi unde ai ajuns.

Dupa citeva luni de hoinareala (si la propriu, si la figurat), iata-ma intoarsa in aceeasi casa, cu aceleasi persoane in jur, cu aceleasi situatii de confruntat- parca prea putine sint schimbate. Dar dorm bine, nu stranut, nu imi ies bube si pete pe corp. Pare ca ceva s-a reparat! Cel putin la suprafata, rinita mea alergica s-a dus pe pustiu!

Trecem la nivelul urmator.

Sa ne crestem copiii!

Eu am facut copii ca sa mi-i cresc! Pina or avea aripi suficient de mari incit sa le dau un mic ghiont sa invete sa zboare singuri. Nu ca sa-i dau la bunici sa-i faca mari, nu ca petreaca mai mult timp cu bona decit cu noi, nu sa-i arunc in "colectivitate" mai repede decit sint pregatiti. Da, poate pentru ca mi-am permis, dar si pentru ca am vrut! Cel de Sus stie cit de recunoascatoare sint!

Ca fost copil crescut in casa bunicilor, nu cea mai linistita dintre camine, sint de parere ca am capatat niscaiva probleme personale si de acolo. Nu imi judec nici parintii, nici bunicii, nu ii urasc, ba din contra ii iubesc si ii inteleg mai mult ca oricind! Doar cer sa mi se respecte alegerile, sa nu fiu presata sa fac aia si aia ca "asa face toata lumea" si sa fiu lasata sa merg pe drumul ales pentru mine, copiii si familia mea!

V este obisnuit sa petreaca mult timp cu mine, poate am exagerat pe ici pe colo, poate trebuia sa-l incurajez spre independenta un pic mai repede, dar nu regret nicio secunda! Pentru ca lucrurile vin de la sine acum, aproape de trei anisori. Una din problemele cu care m-am confruntat a fost sa-l las cu zilele cu altcineva. Abia am petrecut cite un weekend timid in doi, eu si ta-su, departe de casa si de copil. Sa plece el- cu atit mai mult nu am fost de acord si nici el nu era in stare. Nu inteleg de ce trebuie sa il fortez, sa-i explic ca altundeva e mai bine decit acasa in mediul lui, ca e bine sa petreaca zile si nopti acasa la bunici... De ce? Sint convinsa ca ar cere daca si-ar dori asa ceva, si cu siguranta vor veni si zilele alea! Mai ales ca este un copil deschis, care isi exprima foarte clar, ba chiar zgomotos, orice dorinta sau nevoie! Stie foarte bine cit de mult este iubit si apreciat, cunoaste stilurile diferite de comportament ale fiecaruia in parte. Exact asta ma bucura, culmea! La inceput, in primele luni de mamicie cred, mi se parea ingrijorator faptul ca nu toti din famile se pot purta cu el exact asa cum o fac eu, dar in timp m-am linistit si am inteles ca exact de aceasta diversitate are nevoie!

Iata ca ajuns la a doua minivacanta de acest fel. Se spune ca noi, mamele, transmitem acea nesiguranta copiilor nostri in momentul in care nu sintem impreuna. Am tot lucrat la acest aspect in ultima vreme, chiar si in terapie. Sint convinsa ca se simte bine cu ambele perechi de bunici de care imi tot spune ca i se face dor, ca sint prietenii lui, ca ei ii fac toate poftele, ca il rasfata, am incredere ca e bine ingrijit, eu insami am nevoie de timp de respiro, mai ales acum cind mai e asa de putin pina la marea intilnire cu bb2... 

Cu toate astea pleaca de acasa cu munca de lamurire si abia asteapta sa revina.

Creste. Cresc si eu. Crestem impreuna.

Respect!

Eu nu ma dau in vint dupa persoanele publice, bine, mai ales daca ne referim la vedetele din ziua de azi. Desi, la un moment dat al vietii mele, eram considerata si eu cam pe acolo. Probabil asta o fi fost si o greseala de-a mea, caci imi priveam jobul de "musafir" in casele oamenilor ca pe o slujba normala, nedemna de atita atentie! ok, asta e un alt subiect. Ah, si ce ma irita cunoscutii din viata publica care se afirma prin grade de rudenie cu persoane aflate pe culmi.
Tare de tot ma dezgusta si spitalele. Imediat arat si legatura dintre subiecte. Ma infioara numai gindul de a merge pe holurile murdare, de a sta la cozi pe la usi, de a primi priviri indiferente cind iti e disperarea mai mare si, vai, de a ajunge sa ma intind pe vreun pat vechi si scirtiind!
Nici dupa medici nu ma omor, decit daca-mi sint prieteni eventual si se arata dispusi sa-si dea cu parerea daca le-o cer sau daca au cabinet privat la care isi respecta programarile si ma trateaza omeneste!
O singura persoana se incadreaza in aceste trei categorii, pe care insa o admir si o respect si as recomanda-o cu incredere! Caci eu insami mi-am pus toata increderea in priceperea lui! Azi, cind i-am lasat pe mina una din cele mai importante persoane din viata mea! Il rog pe bunul Dumnezeu sa-l lumineze si sa-i dea putere sa-si foloseasca toata priceperea! E un OM care nu uita, desi acum e foarte sus, iar eu poate am mai coborit, fata de circumstantele in care ne-am cunoscut! Un om care te recunoaste si te primeste, care foloseste telefonul personal, acelasi de ani de zile, fara secretare pretioase, un om care pare ca-ti acorda toata atentia de care ai nevoie, fara sa simti ca e presat de timp si de cine stie ce probleme birocratice!
Respect, Prof Dr Catalin CARSTOIU, medic ce isi profeseaza meseria cu daruire, dar si conduce cel mai mare spital din tara, Spitalul Universitar de Urgenta Bucuresti

Urasc diminetile!

De fapt, urasc sa ma trezesc cu noaptea-n cap!
Se spune ca daca esti nascut dimineata, esti o persoana matinala. Ora nasterii mele ar fi in jur de 5 a.m. Eu cred ca cercetatorii astia m-au sarit din sondaje sau ar trebui sa ma ia ca studiu de caz.

Dupa ce aman alarma la nesfarsit, sint bine in primele zece, hai maxim 30 de minute, dupa care pic! stari de rau, mi se lipesc pleoapele, vreau sa maninc si nu orice, ci dulce, dupa care mi se face rau. Colac peste pupaza, dupa ce mai sint doar citeva zile/saptamini pina sa nasc si ar trebui sa ma odihnesc cit mai pot, ne-a pocnit incercarea de gradinita pentru cel mare. La care se mai adauga si desele mele treziri nocturne fie pentru baie, fie pentru a calma arsurile cauzate de reflux.
Daca tot avem posibilitatea, multumim Domnului, de a nu depinde de nimeni si a ne face programul dupa bunul plac, basca copil care nu s-ar trezi mai devreme de 8 si jumatate, de ce ne place sa ne chinuim singuri? Oare nu exista gradinite cu program scurt 12-16 sau ceva de genul? Stiu ca majoritatea ma uraste macar pentru gindul asta, dar intentia mea e cit se poate de reala! Iar copilul ma mosteneste suta-n mie. Da fapt pe amindoi, caci nici tatal n-a fost vreodata vreun matinal:) Nu stiu daca si asta ne-a afectat procesul de adaptare la gradinita, cert este ca prima data l-a vizitat o febra 39 fara motiv, pentru ca apoi mucii si tusea sa ne impiedice si sa vizitam astfel de locatii. Well, tot raul spre bine- si eu si el am scapat de-un stres, caci oricit de benefic ar fi si plinsul in unele situatii, eu tot nu sint de acord cu fortarea copilului pentru intrarea in comunitatea. Apoi, am scapat, cel putin pentru moment, pina vede lumina zilei bb2, de trezirile extrem de matinale.

Moms (to be) are hot!

Exact cind coprul femeii este invadat de tot felul de hormoni, care cauta sa explodeze din cind in cind (chiar la propriu in ultima luna de sarcina), exact atunci o parte dintre noi tinde sa exagereze cu hainele lalai si sa se simta mai putin atragatoare. Basca barbatul din dotare uita de mingaieri si de cuvinte magulitoare! Chiar atunci cind intr-o femeie bat doua inimi, cind ea radiaza (chiar daca ea nu vede asta nici in cea mai de cristal oglinda!), cind poate pune pe ea cea mai mulata rochie pentru a-si evidentia formele generoase, chiar atunci exista voci care o descurajeaza si ii scad taria de sine. Bullshit!
Sint la finalul celei de-a doua sarcini si pot spune cu mina pe inima ca la ambele, in ultimele luni, m-am simtit mai femeie ca niciodata! In cele aproape 18 luni de purtat copii in pintece, mi-am cumparat mai putin de zece articole de imbracaminte, in special din cele cu adaos de bumbac care sa sustina burtica. In rest am scos de la naftalina exact rochitele care imi erau prea strimte odata si imi scoteau prea la vedere colacelul care se forma dupa abuz de paste sau ciocolata. Sa nu mai vorbim de faptul ca fericirea ce vine dinauntru se afiseaza peste tot- pe fata din ce in ce mai neteda, in scipirea din ochi, in parul parca mai stralucitor, in unghiile mai indraznet colorate. Aaa, cum era sa uit detaliul cel mai feminin? Ar fi trebuiesc sa-i mentionez pe primul loc- sanii, care isi maresc considerabil marimea si devin mai fermi si mai sensibili, dar mai obraznici.
Nu inteleg cum pot exista barbati care isi neglijeaza sotiile insarcinate si nu se mai ating de ele cu lunile! Sau le induc stari oribile de nesiguranta din replici de genul "oricum, cine se mai uita acum dupa tine", "cine sa te judece cu te imbraci, trage si tu ceva acolo pe tine" sau "acum sint linistit, mergi oriunde, cine te mai ia in stare asta"? Nu nu nu, femeile voastre abia acum se implinesc, abia acum au cea mai mare de nevoie de confirmari si aprecieri, acum se simt cel mai flatate cind intorc capete si mai puternice cind reusesc sa mai poarte un toc de 10!
Bine, asta mai tine si de femeia mama (fie ea in devenire sau deja cu pruncul in brate). Cele doua notiuni nu se exclud una pe alta si sint convinsa ca majoitatea dintre noi le poate face pe amindoua fara nicio problema. Fiul meu a invatat deja citeva produse de make up si mi le aduce cind am nevoie, pentru ca stie ca-mi face placere sa-mi pun un pic de machiaj si ca asta ma face sa ma simt bine. II place cochetaria feminina, nu in sensul rau pentru un viitor barbat, ci apreciaza deja o doamna ingrijita! Chiar nu inteleg, ma scuzati, mamele care nu au timp sa se spele pe cap (s-au inventat sampoanele uscate ce te salveaza in orice moment), sa-si curete o unghie (macar curate sa fie daca nu isi permit o culoare rezistenta ce poate fi reimprospatata si la trei saptamini) sau sa-si dea macar un rimel/creion cind ies din casa! Eu nu cred ca exista nicio scuza sa nu te mai respecti! Atunci, copilul tau de unde sa invete sa se respecte? Sotul tau de ce sa te mai respecte?
Eu ma simt bine in pielea mea, +/- 20 kg:))) desi problema asta era sa ma omoare la un moment dat. La propiu! Revin cu povestea cind o voi fi terminat de digerat eu insami.

Interzis la peste!

Nu la pescuit, ci la mincaruri din sau cu peste! Din pacate, baietelul nostru are o alergie severa la orice preparat din peste, iar simpla atingere la nivelul gurii sau chiar mirosul puternic ii poate provoca reactii ingrijoratoare.

Dupa inceputul diversificarii, spre 9 luni chiar, am introdus si acest produs in alimentatia sa. Nu am observat pe moment nicio modificare a starii copilului, fie ea si fizica, asa ca nu ne-am facut probleme. Insa, la urmatoarele incercari a refuzat constant orice masa de peste. In afara de o tentativa aproape esuata, cu pastrav la gratar undeva dupa 1 an, la doi ani am descoperit de ce organismul lui ii trimitea semnale sa se fereasca de acest aliment.
Se intimpla de ziua mea, la un restaurant- eu mi-am comandat peste, el minca un gratar de pui. Il hraneam si incercam intr-un fel sa mincam impreuna. La un moment dat am folosit din greseala furculita mea pentru a-i da o bucatica de pui. Incercasem sa evit sa le amestec din cauza mirosului, credeam eu. In citeva secunde, max 30, buza lui superioara a inceput sa capete proportii gigantice. Acuza si dureri in zona limbii. Umflatura crestea in timp ce ma uitam la el. Am incercat cu apa, gheata, o crema de plante pe care o tineam la mine pentru muscaturi de insecte... nimic. Se tot umfla! Am plecat spre spital, am sunat pediatrul. Ni s-a spus ca e reactie alergica. Nu intelegeam la ce... Am tot facut si refacut filmul evenimentelor pina sa ne dam seama ca de vina ar putea fi pestele. Am fost norocosi, caci a fost vazut de medic abia in vreo ora (era duminica seara). Norocosi ca nu a inghitit alimentul problema, pentru ca se pare ca asa ceva ar putea fi letal. Ni s-a confirmat ca e vorba de alergie la peste in momentul in care am mai gatit asa ceva in casa. Prima oara chiar a atins pestele si a patit acelasi lucru, apoi doar mirosul puternic i-a provocat mincarimi in zona fetei si s-a lasat doar cu mici umflaturi superficiale. De atunci, la noi nu se mai prepara asa ceva!
Cit despre tratament, picaturile antihistaminice sint de baza. Apoi, in cazul inflamatiilor la nivelul limbii si a buzei ni s-a recomandat chiar si un corticosteroid. Insa, am fost avertizati sa purtam in permanenta la noi si adrenalina, care poate fi administrata si de parinte, in functie de greutatea copilului. Intre timp, am descoperit un produs special pregatit pentru astfel de cazuri, destinat exclusiv copiilor (exista si in varinta pentru adulti), pe care vreau sa-l impartasesc cu toata lumea, pentru ca poate face diferenta intre viata si moarte pina la sosirea Ambulantei. Nu am cunostinte ca s-ar comercializa la noi in tara, dar cred ca poate fi adus pe comanda. CREIONUL MINUNE NU NE LIPSESTE IN NICIO DEPLASARE!

https://www.youtube.com/watch?v=EN83hen4D-Y&app=desktop

Va rog, nu-mi mai mintiti copilul!

Cum sa cistigi increderea unui copil, daca dupa primele 5 minute de cind ati facut cunostinta, te prinde cu mita-n sac?

Primul test de gradinita:

Ajungem, nu ne intimpina nimeni, decit portarul. Desi alti copii veneau, erau controlati de asistenta, schimbati de parinti si poftiti in clasa. Noi stam pe scaunel, intr-un colt. Incerc sa fac lobby pentru ce va urma si explic ce minunat e in clasa in care intra toti copiii de virsta lui. Emotii. Tras de bluza si si muscat de buza. Asteptam. Apare directoarea care initial are potential de a fi placuta. Dar zdrang! Nu mergem in clasa aia (despre care mie imi povestise anterior ca e destinata grupei mici si deci, si copilului meu), caci are o idee aparent laudabila- il ducem la o grupa superioara ca virsta, pentru a fi preluat de cei mari si integrat de ei. Super! Doar ca pe holul rece, cu pereti albi, dar murdari, ca doar vine vacanta si atunci se face curatenie generala, cu scari ca de bloc ceausist copilul se blocheaza...

- Am nevoie la toaleta!
- Nu avem baie jos, trebuie sa mergi cu mine sus, intervine doamna abia cunoscuta
- Dar eu nu vreau sa urc, nu-mi place (sincer, nici mie!), hai sa cautam alta baie!
- Hai sus sa-ti arat nu stiu ce jucarii.
- Dar eu vreau sa fac pipi! (esti surda femeie? Copilul n-are chef de joaca, face pe el, de emotie, de necunoscut, de... prima data)

Intr-un final, dupa lungi astfel de replici intre surzi, cadem de acord sa raminem la sala de jos. Basca, ne arata si o toaleta special amenajata pentru copii.

-         Imediat in dreapta
-          Mami, uite ESTE toaleta si aici jos! (nu putea sa spuna asa de la inceput?)
-          Ei, o fi uitat doamna de aceasta, poate voia sa te duca la alta mai interesanta (nu, chiar te-a mintit, dar a vazut ca n-o da la pace cu tine si ai prins-o)
-         Vezi, hai sa-i spunem ca are baie si aici, e foarte frumoasa, s-o intrebam cum de a uitat!

Pe bune? Asa se cuceresc copiii la prima intilnire?!
Conving baiatul ca e foarte frumos acolo, ca il asteapta copiii la joaca si ca il astept pe hol, poate veni de cite ori are nevoie, ca nu plec nicaieri si ca azi ne dorim doar sa vedem despre ce e vorba, daca ne place si daca revenim. La prima tentativa de parasire a clasei, replica ingrijitoarei:
-         Nuuuu, dar cum sa iesi? Mami o sa se supere pe tine daca plingi. Mami a plecat si o sa vina repede, uite hai sa stam sa ne uitam pe geam sa o asteptam!
NU MINTIM COPILUL! SI NU TRECEM PESTE CUVINTUL MAMEI! Ce dracu o fi asa de greu? De unde pana mea stii tu ca eu o sa ma supar pe copilul meu si de ce sa stea ca-n Capra cu trei iezi rinjit la geam? Si in plus nici nu stie cum te cheama, ca n-ai avut bunul simt sa te prezinti- de ce ar avea incredere in tine?

Si in general, si cu cei apropiati am astfel de discutii.

NU, nu sint vesnic la doctor sau la farmacie, nu sint bolnava non stop doar pentru ca am iesit din casa! Ma duc sa-mi fac unghiile, na!
NU, nu merg acolo pentru ca nu-mi face placere, poti merge cu alte persoane cu mare drag din partea mea, dar nu pentru ca mi-e rau!
NU, nu voi veni dupa tine daca iesi in parc cu alte persone, decit daca iti promit eu, nu ma astepta la infinit ca o sa vin mai tirziu, sint pe drum in spatele tau.
NU, nu trebuie sa imparti jucariile tale, poti sa le tii cu dintii daca vrei, asta nu te face un copil rau!

Eu daca ii promit ceva copilului meu o fac doar cind stiu sigur ca o sa ma tin de cuvint! In rest, ii graiesc adevarul pe care il digera intre sughituri de plins si o ora daca e nevoie!

Bataia NU e rupta din Rai,

caci te face om si te stoarce de lacrimi, iar copilul sare cu servetelul si chiar... iti multumeste!
Sa dea primul cu piatra cel care n-a avut nici cel mai mic gest de violenta fizica asupra copilului din dotare. Cind urla asa mult, aparent fara motiv, cind rabdarea iti e pusa la incercare, cind se uita restul crucis la tine cind incerci o negociere printre rafturile vreunui magazin, cind te loveste nejustificat, cind face boacana suprema, cind iti zice vreo doua de-ti fac ochii in cap ca la slot machine, dar mai ales cind iti amintesti ca ai trait cu palme la fund, ca ai fost urecheat, ca „unde da mama creste” si, parca n-a murit nimeni... acea clipa in care se intuneca tot si in loc sa Guuus-fraaa-baaa in camera alaturata- jap! i-ai lipit una! Eu recunosc, mi-am lovit copilul de trei ani de foarte putine ori. De fiecare data am regretat amar, am bocit cu nasul in batista, mi-am cerut scuze, am incercat sa vorbim si sa ne intelegem reciproc, dar tot imi amintesc fiecare amanunt, iar parca el nu-si putea exprima niciodata sentimentele prin cuvinte. A venit un moment in care am depus plingere penala asupra unui adult care ma agresase pe mine. Atunci am realizat ca e fix acelasi lucru si nu am niciun drept sa imi bat copilul. Dar greseli facem cu totii.
Ultimul episod m-a lasat masca. Nu stiu daca e virsta, ca doar de, am recunoscut ca sint o ignoranta si stiu ce i se intimpla doar copilului meu (nu care sint virstele la care tre sa faca aia si aia), dar iata ca ne apropiem de cei trei anisori si deodata a iesit la suprafata o violenta ciudata. Bate cu putere, se lupta cu sabiile cu dragonii, vrea sa faca rau si sa fie rau. Sarcina m-a facut parca si mai sensibila si resimt fiecare lovitura inzecit. II explic ca ma doare, ii dau idei de cum ar putea sa-si descarce energia si frustrarile altfel, il trimit la taica’su sa se bata ca baietii, dar na! sacul lui preferat de box sint tot eu. Intr-o zi nu se mai potolea, iar dupa un pumn in fata, in urma caruia am ramas cu obrazul zvicnind, l-am atins undeva pe antebrat. Eu, instant, am inceput sa pling- si ca ma durea fata, dar si ca l-am lovit! Mi-am cerut scuze. El si-a inghitit lacrima si se masa pe minuta.
- Te doare?
- Nu, ma masez, o sa-mi treaca..
- Imi cer scuze, nu e ok nici ce-am facut eu, dar nici tu!
- N-are nimic, ma masez singur. Iti aduc un servetel?
Paaaf, prima lovitura!
-         Nu, scuze, gata, nu mai pling
-         Mersi, mama!
M-a lovit trenul!
-         Poftim? Pentru ce imi multumesti TU mie?
-         Pentru ca ti-ai cerut scuze! Hai sa ne impacam, da pup!Luati de cititi printre rinduri. Poate ca titlul ar fi trebuit sa fie „Despre limite”,  dar Liiceanu a scris o carte intreaga mult inaintea mea.

Ti s-a urcat in cap, draga!

Ba bine ca nu! Mi s-a urcat si in cap, si in brate, si in circa, peste tot! Si ghici ce, nu ma deranjeaza. Ba din contra- consider ca cei mai independenti copii (cam in jur de 2 ani jumate-trei se vede treaba) sint fix aia de au fost cei mai alintati, cei mai cocolositi, cei carora li s-a spus adevarul si nu au fost mintiti/pacaliti, aia care nu au stiu ce-i aia nu fara explicatii.

La inceput, am luat de buna tot ce mi se indica, am vrut sa fiu sotia perfecta, fiica si nora ascultatoare, dar habar n-aveam cum sa fiu mama buna pentru copilul meu. Asa ca n-am facut cosleeping, ba chiar faceam naveta intre camere de n ori pe noapte, alaptam la program- impus de altii nu de copil, mincam doar ce mi se dadea ca in rest otraveam copilul si eram vinovata de cel mai mic scincit bebelusului.
Au trecut citeva luni bune, cam pina la primii dinti ai copilului, cind am zis halt! Eu stiu ce-i mai bine pentru mine in primul rind, apoi daca mama e bine, va fi si copilul. Am adus patutul in camera, nu am fortat somnul neintrerupt de noapte (care a durat pina dupa doi ani) si am facut educatie cum am stiut mai bine si cum a vrut el mai bine. Actiuni si rezultate:
-          NU simplu nu a existat in discutiile noastre. Au fost lungi parlamentari, chiar daca de ce urile au aparut mai tirziu, am reusit sa anticipez. Astfel, a fost lasat sa puna mina chiar si pe fierul de calcat sau la aragaz- nu, nu am ajuns la urgente, caci s-a prins instant de pericol si nu i-a mai trebuit.
-         De-a busilea a mers in curte, in parc, la terase, oriunde, ba chiar pe scari inca de la inceput, astfel ca nu are teama de obstacole, este foarte precaut si se descurca in orice situatie. Dupa ce cade se ridica, se verifica, apoi striga Sint bineeee!
-         Tot din acele vremuri vin si degustarile- de pietre, nisip, frunze, mucuri de tigara sper eu ca nu, dar nu cred ca-i mai trebuie sa incerce si nici n-am avut vreun accident, caci a fost lasat sa descopere singur ca nu-i bun mai nimic din ce ar putea inghiti
-         Chiar daca nu imi raspundea nici macar cu vreun gest sau privire, caci de vorbit a inceput serios aproape de doi ani, eu i-am multumit, mi-am cerut scuze si tot felul de politeturi din astea de oameni mari inca de la inceput. N-are nici trei ani si le foloseste prea des acum! Se enerveaza daca nu-i raspunde cineva la multumesc
-         Plinsul este acceptat in orice forma si oricit, mai ales la mine in brate! Se descarca multumit, apoi imi cere singur sa vorbim despre cele intimplate si uite-asa nu acumulam frustrari. Toata lumea e fericita
-         Existe si momente de time out, atit de blamate parenting-rile astea noi, cind eu refuz sa-i mai stau in preajma- ma retrag sa ma linistesc sau il rog pe el sa meraga in camera lui sa se descarce. Asta ca sa evitam rabufniri. Consider ca sint sanatoase, in cazul nostru functioneaza si se lasa cu scuze si impacari simpatice
-         Atit de cocolosit a fost incit acum se incalta singur, isi alege singur hainutele dimineata, ma ajuta cu placere- ar face orice singur pentru ca stie ca poate, pentru ca are incredere in el, pentru ca nu-i e frica de greseala. Poate fi chiar enervant citeodata cind vrea sa cintareasca fructele in supermarket si in spate e coada de zece persoane, dar el poate!
-         Nu il cert pentru ca eu sint adultul si detin adevarul suprem! Mereu am discutat si am explicat- actiuni, fapte, consecinte. Am incurajat astfel sa spuna orice, fara teama de pedeapsa. E foarte sincer, iar daca inventeaza lucruri stiu ca are nevoie de cineva sa-i atraga atentia asupra minciunicii, ca sa nu se simt singur in lumea lui.
-         Nu am fortat lucrurile. A vrut lapte noaptea- ok, am mers asa pina la doi ani si trei luni. A vrut sa doarma cu noi in camera si sa nu adoarma singur- ok, trecerea se face abia acum la aproape trei ani si chiar daca se trezeste in toiul noptii, nu vine peste noi, ci ma asteapta in patutul lui sa-l alin. Olita vs pampers n-a fost o povara- de ce sa trezesti copilul in toiul noptii sa-l pui sa faca la olita, pret de citeva saptamini, ca sa se invete? Cu rabdare treci marea. El a refuzat singur scutecul miraculos! Devreme? Tirziu? Habar n-am si nici nu ma intereseaza, toate in ritmul lui si al nostru

Picioarele in M, toata lumea!

Mie mi-a atras atentia carrierul de la Stokke (acesta nu e un articol publicitar!). Acum, cind imi astept al doilea copil. Nu pentru ca e facut sa cari doi copii, dar chiar are doua marsupii in care, daca te tine coloana, ii poti cara chiar pe amindoi deodata, cel mic in fata si cel mare in spate. Dar discopatia lombara nu ar fi prietena cu astfel de greutate inegal distribuita, asa ca nu l-am studiat prea mult. Mai e si scump, desi investitiile in produsele Stokke mi se par justificate pe termen lung. Cineva intreba pe un grup daca existau mamici care au folosit asa ceva. Nu, nu era niciuna, pentru ca se intrunisera acolo doar purtatoarele de wrap si sling and stuff. N-am nimic cu nimeni, ba chiar tocmai ce am achizitionat un wrap nou nout pentru bb2! Sa-l pot purta inca de la inceput si sa-l pot tine de mina si pe cel mare. Doar ca nimeni n-a raspuns fetii la obiect, ci au inceput sa desfiinteze produsul „de firma”. Acesta a fost momentul cind am fost pocnita si trecuta la colt ca „aberez”, pentru ca mi-am permis sa obiectez in locul proaspetei mamici, ca nu le ceruse nimeni niciun sfat, iar eu am povestit experienta noastra cu un produs asemanator. Recunosc, la primul copil am fost influentata si de familie! Desi mi-am tinut copilul in brate mai mereu, chiar daca riscam „sa se invete”, tot ma uitam ciudat la cele care isi purtau copiii in cirpe prea lungi si complicat de aranjat, mi se parea mie.
Am incercat deja clasica Manduca, care si aceea mi s-a parut cam complicata (abia dupa 1 an ne-am folosit un pic de ea). Copilul nu se simtea bine deloc in ea, iar eu imi fortam spatele pina sa ne conectam, apoi n-am simtit confortul mult visat pentru lombara mea. Din tot ce am testat am ales ceea ce se numeste vad „chilot atirnator”.

L-a vazut si pediatrul, mi-a explicat doar cit si cum sa tin bebelusul intr-insul, poate sa-i mai sustin funduletul cu o mina daca adoarme, asa ca nu mi-am facut griji! Baiatul nu are niciun fel de problema nici la sold, nici la picioare, nici la mers, ba chiar s-a ridicat foarte repede si a pasit corect inca de inceput. Sa mai spun ca a stat si in premergator si nu a topait deloc si a mers inainte de 1 an? Well, asa ca rog respectuos sa fiu lasata in plata mea cu aceste picioare in M, am vazut poze, descrieri, cunosc argumente si definitia cuvintului ergonomic. Noi am folosit ce ne-a fost noua potrivit si am fost fericiti si sintem sanatosi. Amindoi. Ba chiar am folosit citeva luni si carutul, pentru somn, de care s-a indragostit abia dupa doi ani:)

Atentie! Acesta nu este un blog cu sfaturi!

Pentru ca mi-am permis sa imparatsesc din experienta mea unei mamici care adresa o intrebare nevinovata pe un grup, la care primea doar sfaturi stricte de urmat, mi s-a spus ca „aberez”. Da, fix mamele care detineau adevarul absolut, de la care eu ma abateam, mi-au tras cite una, virtual, scuipind venin si aruncind cu pietre. Stai! Cuuuum? Sa inteleg ca aceste grupuri inchise, in care patrunzi cu pile (spune-mi cu cine de frienduiesti ca sa-ti spun cine esti), dupa o atenta verificare a adminului (sa te fereasca Cerul sa ai profilul deschis doar pentru prieteni, ca n-ai nicio sansa!) sint pentru mamele noi, total neinitiate, pe care le-a ocolit instalarea instinctului la nastere si basca, nici n-au citit carti si nici n-au mers la conferintele celor mai guru dintre toti guru din domeniu. Nicio problema, se ocupa fondatoarele de voi de va dau de toti peretii pina mincati rinduri virtuale pe piine. Daca spui ceva contra, stai jos, esti pedepsit, n-ai nicio sansa de recuperare, huoooo, iesi afara!

S-avem pardon, uite ca vreau spatiul meu, in care mi-am propus sa expun mai ales „erorile” mele grave de parenting, care incalca orice regula din arhi cunoscutele (de catre cine?!) si prea aplicatelor stiluri moderne de crestere a copiilor. Am vrut sa le insir, dar ma scuzati, nu le cunosc pe toate, nu le stiu exact denumirile pentru ca sint o ignoranta si nu citesc studii in domeniu. Am mai pus mina pe articole care descriau una alta si, fara pic de modestie, am descoperit ca erau elemente pe care deja le aplicasem si mi se pareau banale si de bun simt si chiar nu le inteleg rostul de a fi incadrate intr-o carte, sesiune, conferinta, workshop etc etc. Nu, nu m-am nascut invatata, ci am nascut ca sa invat! Intaiul meu prunc m-a invatat sa inteleg ce are nevoie si m-a ajutat sa-i fac pe plac. Sint convinsa ca si al doilea copil va veni cu stilul si nevoile lui/ei si voi invata din nou. Si la al zecelea copil de voi ajunge (exagerez, really, nu fac parte din nicio secta), tot nu le voi sti pe toate si nici nu voi gasi retete minune in carti.
Nu ma inchid intr-un glob de sticla, ba din contra, imi pace sa aud experiente prin care au trecut diverse mame si copiii lor, dar refuz sa mi se inghesuie pe git sfaturi ideale pe care sa le urmez cu ochii inchis. Este exact ceea ce imi doresc eu sa fac aici, in spatiul meu- nu imi etalez stilul „perfect”, ci doar sa povestesc intimplari . In principiu din alea rele, departe de idealul conturat in www, care nu se incadreaza in grila noilor stiluri definite de parenting, de condamnat de noile „mame perfecte”.